Singura hrană spirituală este cunoaşterea.

Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!

Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:

FRÃŢIA INIMII.

Iubirea și Adevărul nu pot fi descoperite prin cărți, biserici sau temple. Acestea vin în ființa prin cunoașterea de sine. Cunoașterea de sine este un proces anevoios dar nu dificil; el devine dificil doar atunci când încercam să ajungem la un anume rezultat. Dar a fi doar conștienți în fiecare moment, clipă de clipă de propriile noastre gânduri și sentimente, de toate acțiunile noastre fără nici un fel de condamnare sau justificare, aduce libertatea, eliberarea în care există această fericire a adevărului.

miercuri, 23 mai 2012

Iubirea este hrana sufletului - Osho


Osho (pe numele său adevărat Bhagwan Shree Rajneesh) este considerat unul dintre cei mai mari înţelepţi, un lider spirituali numărând discipoli în întreaga lume, fiind şi unul dintre cei mai bine vânduţi şi citiţi autori.

"Ego-ul este ca un aisberg. Topindu-l cu flacara iubirii va disparea, devenind o picatura in ocean."

In timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare:
”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.”

Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã. Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi.
De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã.
Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea.
Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientã. Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala şi egoul. Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil.
La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu şi afectiv.
Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacã îi este asiguratã hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existenţa-mamã.
Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã.
Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –, iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului. Acesta trãieşte prin iubire.
Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafaţa activitãţii terapeutice.
Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã.
Reţineţi însã: iubirea nu poate creşte decât faţã în faţã. Animalele nu pot simţi acest lucru, cãci ele nu ştiu sã facã dragoste decât pe la spate; de aceea, între ele nu se poate stabili un sentiment de prietenie, o relaţie adevãratã. O datã actul sexual terminat, fiecare pleacã în treaba sa, separat, fãrã un mulţumesc sau un la revedere! Animalele nu au reuşit sã îşi creeze familii, relaţii de prietenie, o societate, pentru simplul motiv cã atunci când fac dragoste nu se privesc în ochi, nu stau faţã în faţã. Ca şi cum actul lor amoros ar fi un act mecanic. El nu conţine nici un element uman.
Omul şi-a creat un întreg univers al relaţiilor pentru simplul motiv cã este singurul animal care face dragoste faţã în faţã. Ochii partenerilor comunicã între ei, expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. În acest fel, intimitatea creşte, bazându-se pe împãrtãşirea emoţiilor, atât de intense în asemenea momente (bucurie, extaz, strãlucirea specificã orgasmului).
Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie esenţialã.
De aceea, este mai bine sã faceţi dragoste pe luminã, nu în întuneric – cel puţin într-o luminã mai slabã, cum ar fi cea a unei lumânãri. Actul amoros în întuneric exprimã încã latura noastrã animalã, dorinţa de a evita faţa celuilalt.
Numai un Buddha poate fi un terapeut autentic, cãci el nu mai are probleme personale de rezolvat. El poate fuziona pe deplin cu pacientul sãu. De fapt, pentru el pacientul nici nu reprezintã un pacient.
Aceasta este diferenţa care existã între relaţia dintre un pacient şi terapeutul sãu şi cea care existã între un discipol şi maestrul sãu. Discipolul nu este un pacient, el este copilul iubit al maestrului. Maestrul nu este doar un observator; el devine un participant. Cei doi şi-au pierdut entitãţile separate şi au devenit una. Aceastã unitate este întregul secret.
Îmbrãţişarea este doar un gest care aminteşte de unitate, dar chiar şi acest gest este de mare folos.
De aceea, ai dreptate. Mã întrebi: „De ce este îmbrãţişarea un instrument terapeutic atât de eficient?“
Da, este, şi este doar un gest. Dacã este extrem de autentic – dacã la el participã inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu întreaga situaţie.
Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le înţelegeţi este urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar în om se naşte adolescentul; cã adolescentul moare, iar în el se naşte adultul tânãr; cã şi acesta moare, iar în om se naşte adultul matur, şi aşa maideparte – este greşitã.
Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare. Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat de alte experienţe, de adolescenţã, apoi de tinereţe, de maturitate şi de bãtrâneţe, dar nu moare.
Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe straturi succesive. Dacã decojeşti ceapa, vei descoperi în curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacã pãtrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.
Îmbrãţişarea permite un asemenea contact. Dacã îmbrãţişezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã îmbrãţişarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de semnificaţie, ci unul autentic, dacã inima ta participã la el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafaţã reprezintã un act cu o imensã valoare terapeuticã, întrucât inocenţa copilului este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a pãtruns niciodatã, iar acest lucru este suficient pentru a declanşa procesul de vindecare.
Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate, debordeazã de atâta energie. Regãsirea acestei energii este suficientã pentru a-l vindeca pe om.
Important este sã scoţi acest copil la luminã, iar îmbrãţişarea este una din modalitãţile cele mai eficiente.
Autoanaliza este o cale mentalã; îmbrãţişarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, în timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri.



OSHO, Cartea despre Ego, Editura MIX

surse
http://www.minunemica.ro/2012/02/01/osho-intr-o-lume-plina-de-iubire-terapia-nu-ar-fi-necesara-deloc/



"Iubirea este foarte rară. A cunoaşte sufletul unui om înseamnă a trece printr-o revoluţie, pentru că dacă vrei să cunoşti sufletul unui om trebuie să-l laşi şi tu să ajungă la sufletul tău. Trebuie să devii vulnerabil, total vulnerabil, deschis. E riscant. E riscant să laşi pe cineva să-ţi ajungă la suflet, e periculos, pentru că niciodată nu ştii ce îţi va face acel om o dată ce va ajunge să-ţi cunoască toate secretele, toate ascunzişurile. De aici frica. De asta nu ne deschidem. Cunoaştem pe cineva superficial şi credem că ne-am îndrăgostit. Periferiile se întâlnesc iar noi credem că noi ne-am întâlnit. Dar de fapt nu este aşa. Nu eşti periferia ta. De fapt, periferia este graniţa unde sfârşeşti, ea doar te înconjoară ca un gard. Periferia este locul unde sfârşeşti tu şi începe lumea."

“Iubirea e pur şi simplu nebună. Nu apare niciodată când şi unde crezi că va apare. E firesc să fie aşa. Iubirea e altceva decât minte şi asta înseamnă că atunci când e iubire adevărată mintea nu mai contează. De aceea marile iubiri par imposibile minţilor obişnuite. Nu e nimic neobişnuit aici. Iubirea care nu trece de barierele minţii nu e iubire adevărată. Şi viaţa, existenţa vrea iubire adevărată. Dar pentru aceasta ne verifică şi ne pune faţă în faţă cu iubiri aparent imposibile. Dacă trecem examenul, atunci suntem făcuţi pentru iubire, dacă nu îl trecem atunci mai avem nevoie de timp ca să înţelegem ce e cu adevărat important în viaţă”.

“Iubirea trebuie să fie o relaţie plină de prietenie, în care nimeni nu este superior, în care nimeni nu decide cum să se desfăşoare lucrurile, în care partenerii sunt pe deplin conştienţi că sunt diferiţi, că abordarea lor în ceea ce priveşte viaţa este diferită, că modul lor de viaţă este diferit şi, cu toate aceste diferenţe, se iubesc. Ei nu vor găsi nici o problemă. Nu încercaţi să creaţi ceva suprauman. Fiţi umani şi acceptaţi omenescul celuilalt, cu toate slăbiciunile inerente naturii umane. Celălalt va comite probabil greşeli, tot aşa cum comiteţi şi voi, şi va trebui să învăţaţi. A fi împreună înseamnă a învăţa să iertaţi, să uitaţi, să înţelegeţi că şi celălalt este la fel de uman ca şi voi.”

“Într-o relaţie profundă, dragostea cuiva poate avea rezonanţe în tine şi îţi aduce adâncimile în fiinţă. Sunt două modalităţi de a te descoperi: una este meditaţia, cealaltă este dragostea. Prin celălalt devii conştient de fiinţa ta interioară. El devine un drum pentru a ajunge la tine însuţi. Cu cât dragostea este mai profundă, cu atât voi sunteţi mai profunzi. Dacă iubeşti pe cineva şi profunzimile tale vorbesc cu ale lui, ai o întâlnire în Fiinţă; dacă nu se întâmplă aceasta, renunţă - dar nu crea nici un conflict, bătălie sau luptă pentru aceasta, nu vă distrugeţi unul pe altul. Căutaţi în altă parte persoana care există şi care vă va iubi. Nu vă stabiliţi alături de cineva care nu este pentru voi.”

“Adevărul este că majoritatea poeţilor nu au iubit vreodată. Ei sunt îndrăgostiţi de ideea de iubire, astfel încât creează poezii frumoase, poveşti frumoase. Sau poate că au iubit, dar au eşuat, astfel încât pentru a se consola, ei creează situaţia spusă în poeziile lor ... Este o compensaţie. În viaţă, ei ratează, aşa că transpun în scris. În scris, poetul creează fantezia pe care ar fi vrut să o trăiască aievea, pentru a-şi uita viaţa, pentru a-i uita urâţenia. Deci fie poeţii nu au iubit niciodată şi nu au cunsocut agonia iubirii, ori dacă au iubit au cunoscut agonia ei şi au vrut să cunoască şi extazul ...”

“Odată ce ai înţeles că propriii tăi copii nu-ţi aparţin, că ei aparţin existenţei, iar tu ai fost numai un vehicul, trebuie să fii recunoscător existenţei că te-a ales ca intermediar pentru venirea pe lume a unor copii minunaţi. Însă nu trebuie să intervii în dezvoltarea lor, în potenţialul lor. Nu le impune propria ta gândire. Ei nu vor trăi aceleaşi vremuri, ei nu vor avea de înfruntat aceleaşi probleme. Vor face parte dintr-o altă lume. Nu îi pregăti pentru această lume, pentru această societate, pentru acest timp, deoarece le vei crea probleme. Nu-şi vor găsi locul, nu vor fi pregătiţi.”
http://www.art-business.ro/_articol/Osho.-Ce-este-iubirea-/28/


Despre iubire - Osho



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Mulțumesc, draga mea Românie!

Mulțumesc, draga mea Românie!

Tehnologia energiei libere - MAGRAV

Logo Design by FlamingText.com
Logo Design by FlamingText.com